Nasturel

DA! M-am apucat si de croitorie!
Este adevarat, am croit doar o pereche de pantaloni pentru un urs de plus, dar este un lucru mare. Am descoperit cu aceasta ocazie o serie de site-uri care ofera idei, tipare, modele de croitorie. Asa ca, pasionatilor sau doritorilor de lucruri noi le recomand sa dea o cautare pe google.

Ideea de a croi o salopeta verde mi-a venit cumva obligat-fortat … Copilul din dotare s-a indragostit de personajul din carte (Nasturel – un ursulet cu o salopeta verde, caruia i se mai spune si Corduroy) si a vrut unul la fel. Asa ca mi-am pus imaginatia la lucru, am cautat in dulap un tricou verde si vechi pe care l-am transformat.

Rezultatul este urmatorul:
Un copil fericit si un ursulet cu salopeta verde.
nasturel

Povestea unui stejar

A fost o dată ca niciodată… Aşa încep toate poveştile şi aşa începe şi povestea mea, a Stejarului din marginea oraşului.
Demult, tare demult, într-o toamnă, o veveriţă neastâmpărată şi ghiduşă a pierdut din neatenţie şi grabă o ghindă. Nu s-a mai întors după ea, căci nişte copii zburdalnici şi-au făcut apariţia prin zonă. Aceştia erau Ştefan şi Mircea. Găsind ghinda, lui Ştefan i-a venit o idee:
– Mircea, ce ai zice dacă am ascunde ghinda aceasta ca să nu o mai găsească veveriţa?
– De acord! Hai să facem o groapă în pământ şi să o punem acolo!
Zis şi făcut. Foarte repede cei doi băieţei au pus ghinda în pământ şi apoi şi-au căutat de drum.
În pământul hrănitor şi umed, ghinda a început să se transforme. Mai întâi din miezul său s-au născut două frunzuliţe verzi. Acestea au ieşit din pământ primăvara pentru a se bucura de mângâierea palidă a razelor de soare. Şi văzând cu ochii, cele două frunzuliţe au crescut, s-au dezvoltat pe o tulpină ce devenea din ce în ce mai puternică şi mai falnică.
Stejarul se bucura de atenţia şi iubirea tuturor plantelor şi vieţuitoarelor din jur: crinii îl mângâiau cu mirosul lor îmbietor, narcisele şi zambilele îl încântau prin frumuseţea lor, păsările îl alintau şi îi doineau. Era primul său an de viaţă, prima sa primăvară. A urmat apoi vara cea toridă şi uscată. Stejarul suferea de sete, razele soarelui nu îl mai mângâiau, erau din ce în ce mai puternice şi mai aspre. Florile s-au ofilit, iar păsările parcă nu mai aveau putere să ciripească.
A venit apoi şi toamna. Mare i-a fost tristeţea când s-a văzut fără coroana s-a verde şi vie. Vântul nemilos i-a lăsat crengile goale. Supărarea sa însă a făst de scurtă durată, căci în primăvara următoare coroana a crescut şi mai mare, şi mai bogată.
Natura era pe atunci parcă neatinsă de mâna omului, era sălbatică, oraşul era departe, nici nu se vedea, nici zgomotul său nu ajungea până la Stejar.
Şi au trecut anii peste Stejarul cel falnic. El s-a făcut înalt, cu ramuri puternice, noduroase şi o coroană largă şi bogată. Scoarţa sa a devenit brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată ca faţa arsă de soare a ţăranilor din satele de munte. Era adăpostul a numeroase furnici, gâze şi gândăcei.
În tot acest timp nu doar stejarul a crescut. Şi oraşul s-a dezvoltat, s-a mărit, ajungând să distrugă o parte din pădure. Astăzi vecinii Stejarului nu mai sunt copacii pădurii, ci blocurile gri, parcările cu maşini şi oamenii zgomotoşi.
Strigătele de ajutor ale pădurii, ale copacilor, ale plantelor, florilor şi animalelor nu mai sunt auzite. Zgomotul oraşului le acoperă.
Stejarul este acum foarte trist. Plânsul lui molcom este împărtăşit doar de păsările cerului şi gângăniile pământului. Frumuseţea pădurii a fost cotropită de societatea modernă, nepăsătoare parcă faţă de frumuseţile ei.
L-a umbra lui nu mai vin copiii să joace Ascunsa sau Baba – oarba. Singurii care îl mai vizitează sunt Ştefan şi Mircea. Dar ei nu mai sunt copii. Au feţele la fel de brăzdate de timp ca şi scoarţa stejarului.
Strigătul după ajutor al Stejarului a fost parcă auzit într-o zi de copiii de la grădiniţa din apropiere. Aceste mici lăstare umane, îndrăgostindu-se de umbra Stejarului au hotărât să îl adopte şi astfel să îl îngrijească.
Zilnic ei îl vizitează, îl udă, îl curăţă de uscături, se joacă şi cântă în jurul lui. Parcă a reînviat văzând atâta bucurie în jurul lui. Anii cei mulţi nu îi mai simte atât de grei. Bucuria celor din jur îl face fericit. În fiecare toamnă se bucură când vede că ghindele lui sunt plantate pentru a da viaţă altor stejari, la fel de falnici.
Când vede atâta bucurie în jurul său, Stejarul uită de blocurile gri şi fumul înecăcios al ţevilor de eşapament. El se bucură că poate transforma poluarea în oxigen, că poate oferi o mică distracţie copiilor de grădiniţă.
Stejarul a văzut multe în anii săi de viaţă. A văzut cum s-a transformat oraşul, cum s-a transformat pădurea, cum s-au schimbat oamenii… Speranţa lui şi a întregii omeniri stă în aceşti copii care iubesc natura, învaţă să o preţuiască şi să o păstreze.
Îndemnul lui este de fapt al tuturor copacilor, plantelor şi vieţuitoarelor necuvântătoare:
IUBIŢI NATURA!
PĂSTRAŢI PĂDUREA!
OCROTIŢI ANIMALELE!
PLANTAŢI UN COPAC!
ECONOMISIŢI APA!

P.S. Aceasta nu este doar povestea Stejarului din marginea oraşului. Este povestea tuturor copacilor afectaţi de poluare şi de nepăsarea oamenilor.
Este un îndemn spre dragoste şi iubire faţă de ceea ce ne înconojoară, faţă de mama natură, faţă de noi. Trăim atâta timp cât trăieşte natura. Distrugând-o, ne distrugem pe noi, oamenii, ca specie, căci ea cuprinde cele patru elemente esenţiale ale supravieţuirii noastre: APĂ, AER, FOC, PĂMÂNT.

Creeaza martisoare alaturi de copilul tau!

Se apropie 1 Martie. Conform traditiei, in aceasta zi se ofera martisore ca semn al sosirii primaverii. Creeaza acasa martisoare alaturi de cpilul tau.
Iata de ce aveti nevoie:
* margelute
*scoici
* acuarele / tempera
* plante uscate
* carton colorat
* carioca
* foarfeca
* lipici / silicon universal incolor
* snur de martisor
Modul de lucru:
Decupeaza o bucata de carton de aproximativ 5/10 cm. Picteaza scoicile in culori cat mai vesele. Lipeste margelutele in sau pe scoici. Fa apoi un aranjament din scoici si plante uscate pe care il lipesti pe carton. Scrie pe carton „1 Martie” sau o urare. Pune si un snur rosu cu alb. Martisorul este gata de oferit.
martisor

Povestea stropilor de ploaie

– Mama! Unde ai fost până acum? Uite ce tare plouă şi mie mi-e frica! Stai te rog lângă mine…. Spune-mi te rog o poveste…
– Ei…. draga mea, Ioana, am fost în oraş, dar m-am întors repede, iar pe drum am aflat o poveste foarte drăguţă…
– Dar cine ţi-a spus povestea? – Pai… mi-au spus-o stropii de ploaie!
– Da? Şi despre ce e vorba în povestea aceea?
– Este vorba tocmai despre povestea stropilor de ploaie…
Se spune că a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o regina frumoasă cum nu s-a mai văzut. Era regina norilor. Palatul ei era numai din aur şi pietre preţioase şi plutea pe spuma albă şi pufoasă a norilor. Ea avea şi doi copii gemeni o prinţesă ce se numea Luna şi un prinţ, Soarele.
Într-o zi, pentru a serba ziua de naştere a copiilor, Regina norilor a pregătit un bal mare ca în poveşti şi a invitat prinţi şi prinţese, împăraţi şi împărătese, regi şi regine din toate colţurile lumii.
La balul organizat în palatul din Împărăţia Norilor toţi erau îmbrăcaţi în haine din cele mai frumoase şi mai bogate. Luna avea o rochiţă albastră strălucitoare, împodobită cu nestemate. Pe cap avea o diademă din steluţe de diamant. Soarele avea o tunică galbenă cusută cu fir de aur, iar pe cap o coroană numai din pietre preţioase.
Toţi se distrau şi dansau, muzica era îmbietoare… La miezul nopţii, când distracţia era în toi, un zgomot şi un vânt puternic au făcut să se deschidă imensele porţi ale palatului… Cu o falca-n cer şi una în pământ a apărut Vrăjitoarea Nopţii…
– Ce se întâmplă aici? De ce toţi se distrează şi dansează, iar la mine nu se gândeşte nimeni? De ce nu am fost invitată şi eu la bal? Zise ea furioasă îndreptându-se cu paşi repezi si furioşi spre regină.
Regina, păstrându-şi cumpătul îi răspunse:
– Cei cu inima neagră nu au ce căuta în castelul bucuriei… Tu nu vrei decât să faci rău… Eu nu pot să îţi spun decât să te întorci de unde ai venit!
– Cum? Îmi poruncesc să plec? Nu şti că un cuvânt spus de mine poate să transforme totul în praf? Priveşte doar! Şi Vrăjitoarea îşi începu descântecul:
Mă privesc în oglindă şi nu văd nimic,
Un fulg de zăpadă e moale şi mic…
Piciorul meu drept e parcă cel stâng,
O coajă de ceapă în palmă o strâng,
Un fulg de zăpadă e moale şi mic
Priviţi-mă pe mine acum un pic:
Prinţi şi prinţese, regi şi împăraţi
Pe loc în stele vor fi transformaţi!
Şi numai ce Vrăjitoarea a terminat de spus descântecul… toţi invitaţii de la bal s-au transformat în stele ce s-au răspândit pe bolta întunecată a nopţii.
Soarele şi Luna au alergat repede spre mama lor să îi ia în braţe şi să îi protejeze.
– Te rugăm, mama, nu ne lăsa! Nu o lăsă pe vrăjitoare să ne facă ceva rău.
– Staţi liniştiţi, dragii mamei… Voi încerca să vă protejez cât pot eu mai bine!
– Aşa crezi tu! Zise vrăjitoarea. Farmecele mele pot distruge totul. Nu poţi face nimic… şi râzând zgomotos şi înfiorător Vrăjitoarea mai rosti un blestem:
Cum totul în lume s-a născut din scrum
Şi toată lumea va dispărea prin fum
O vrajă arunc acum asupra voastră:
Soarele să îl vezi ziua, să nu intre în casă,
Iar Luna doar noaptea să se arate
Şi niciodată să nu-şi mai întâlnească al ei frate!
Cum a sfârşit şi ultimul cuvânt… Ce credeţi că s-a întâmplat? Soarele a ajuns pe cer, luminează şi încălzeşte pământul, iar Luna îşi arată frumuseţea noaptea. Blestemul s-a adeverit: fraţii mereu se caută unul pe altul, se urmăresc, dar nu reuşesc să se întâlnească decât foarte rar, şi atunci doar pentru câteva momente.
Mama lor, Regina Norilor, trăieşte singură în palatul ei din cer şi îşi plânge copiii. Lacrimile ei se adună într-un izvor, iar din izvor ajung la norii care le trimit pe pământ pentru a-l uda şi a-l îmbogăţi. Fiecare strop când pică de acolo, de sus şopteşte povestea Reginei şi a copiilor ei.
Şi-am încălecat pe o şa… şi v-am spus povestea mea!