Povestea unui stejar

A fost o dată ca niciodată… Aşa încep toate poveştile şi aşa începe şi povestea mea, a Stejarului din marginea oraşului.
Demult, tare demult, într-o toamnă, o veveriţă neastâmpărată şi ghiduşă a pierdut din neatenţie şi grabă o ghindă. Nu s-a mai întors după ea, căci nişte copii zburdalnici şi-au făcut apariţia prin zonă. Aceştia erau Ştefan şi Mircea. Găsind ghinda, lui Ştefan i-a venit o idee:
– Mircea, ce ai zice dacă am ascunde ghinda aceasta ca să nu o mai găsească veveriţa?
– De acord! Hai să facem o groapă în pământ şi să o punem acolo!
Zis şi făcut. Foarte repede cei doi băieţei au pus ghinda în pământ şi apoi şi-au căutat de drum.
În pământul hrănitor şi umed, ghinda a început să se transforme. Mai întâi din miezul său s-au născut două frunzuliţe verzi. Acestea au ieşit din pământ primăvara pentru a se bucura de mângâierea palidă a razelor de soare. Şi văzând cu ochii, cele două frunzuliţe au crescut, s-au dezvoltat pe o tulpină ce devenea din ce în ce mai puternică şi mai falnică.
Stejarul se bucura de atenţia şi iubirea tuturor plantelor şi vieţuitoarelor din jur: crinii îl mângâiau cu mirosul lor îmbietor, narcisele şi zambilele îl încântau prin frumuseţea lor, păsările îl alintau şi îi doineau. Era primul său an de viaţă, prima sa primăvară. A urmat apoi vara cea toridă şi uscată. Stejarul suferea de sete, razele soarelui nu îl mai mângâiau, erau din ce în ce mai puternice şi mai aspre. Florile s-au ofilit, iar păsările parcă nu mai aveau putere să ciripească.
A venit apoi şi toamna. Mare i-a fost tristeţea când s-a văzut fără coroana s-a verde şi vie. Vântul nemilos i-a lăsat crengile goale. Supărarea sa însă a făst de scurtă durată, căci în primăvara următoare coroana a crescut şi mai mare, şi mai bogată.
Natura era pe atunci parcă neatinsă de mâna omului, era sălbatică, oraşul era departe, nici nu se vedea, nici zgomotul său nu ajungea până la Stejar.
Şi au trecut anii peste Stejarul cel falnic. El s-a făcut înalt, cu ramuri puternice, noduroase şi o coroană largă şi bogată. Scoarţa sa a devenit brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată ca faţa arsă de soare a ţăranilor din satele de munte. Era adăpostul a numeroase furnici, gâze şi gândăcei.
În tot acest timp nu doar stejarul a crescut. Şi oraşul s-a dezvoltat, s-a mărit, ajungând să distrugă o parte din pădure. Astăzi vecinii Stejarului nu mai sunt copacii pădurii, ci blocurile gri, parcările cu maşini şi oamenii zgomotoşi.
Strigătele de ajutor ale pădurii, ale copacilor, ale plantelor, florilor şi animalelor nu mai sunt auzite. Zgomotul oraşului le acoperă.
Stejarul este acum foarte trist. Plânsul lui molcom este împărtăşit doar de păsările cerului şi gângăniile pământului. Frumuseţea pădurii a fost cotropită de societatea modernă, nepăsătoare parcă faţă de frumuseţile ei.
L-a umbra lui nu mai vin copiii să joace Ascunsa sau Baba – oarba. Singurii care îl mai vizitează sunt Ştefan şi Mircea. Dar ei nu mai sunt copii. Au feţele la fel de brăzdate de timp ca şi scoarţa stejarului.
Strigătul după ajutor al Stejarului a fost parcă auzit într-o zi de copiii de la grădiniţa din apropiere. Aceste mici lăstare umane, îndrăgostindu-se de umbra Stejarului au hotărât să îl adopte şi astfel să îl îngrijească.
Zilnic ei îl vizitează, îl udă, îl curăţă de uscături, se joacă şi cântă în jurul lui. Parcă a reînviat văzând atâta bucurie în jurul lui. Anii cei mulţi nu îi mai simte atât de grei. Bucuria celor din jur îl face fericit. În fiecare toamnă se bucură când vede că ghindele lui sunt plantate pentru a da viaţă altor stejari, la fel de falnici.
Când vede atâta bucurie în jurul său, Stejarul uită de blocurile gri şi fumul înecăcios al ţevilor de eşapament. El se bucură că poate transforma poluarea în oxigen, că poate oferi o mică distracţie copiilor de grădiniţă.
Stejarul a văzut multe în anii săi de viaţă. A văzut cum s-a transformat oraşul, cum s-a transformat pădurea, cum s-au schimbat oamenii… Speranţa lui şi a întregii omeniri stă în aceşti copii care iubesc natura, învaţă să o preţuiască şi să o păstreze.
Îndemnul lui este de fapt al tuturor copacilor, plantelor şi vieţuitoarelor necuvântătoare:
IUBIŢI NATURA!
PĂSTRAŢI PĂDUREA!
OCROTIŢI ANIMALELE!
PLANTAŢI UN COPAC!
ECONOMISIŢI APA!

P.S. Aceasta nu este doar povestea Stejarului din marginea oraşului. Este povestea tuturor copacilor afectaţi de poluare şi de nepăsarea oamenilor.
Este un îndemn spre dragoste şi iubire faţă de ceea ce ne înconojoară, faţă de mama natură, faţă de noi. Trăim atâta timp cât trăieşte natura. Distrugând-o, ne distrugem pe noi, oamenii, ca specie, căci ea cuprinde cele patru elemente esenţiale ale supravieţuirii noastre: APĂ, AER, FOC, PĂMÂNT.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s